Despre Limba Română în Republica Moldova

Fatal error: No such language „Moldovenească“! Did you mean: „Română“  ?

Încă fiind student pe băncile Facultății de Drept mi-am propus să ticluiesc un articol despre limba vorbită în Republica Moldova, dat fiind faptul că am abordat acest subiect și la anumite materii aflându-mă la studii în România.  Întrebarea fundamentală care ia naștere din această dialectică perpetuă din ultimii 30 de ani a unui popor ce se pretinde a fi independent și are dreptul la autodeterminare: „Totuși, de ce limba vorbită pe teritoriul acestui stat este limba română ?”. Care sunt premisele juridico-istorice a ipotezei că în Republica Moldova limba vorbită este anume cea română și ce argumente avem în susținerea acestui fapt.  De curând a fost celebrată sărbătoarea națională din data de 31 august, Ziua Limbii Române, iar noi suntem obligați de a onora limba de stat nu doar o singură zi, ci pe parcursul întregului an. Astfel, în acest sens, îmi propun să scot în evidență argumentele științifice pe care se întemeiază punctul meu de vedere și să casez miturile despre aşa-zisa „limbă moldovenească”.

   

       1. Argumentul juridic:

Declarația de Independență a Republicii Moldova adoptată la Chişinău, de Parlamentul Republicii Moldova, la 27 august 1991, „avînd în vedere trecutul milenar al poporului nostru şi statalitatea sa neîntreruptă în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale” decretează limba română ca limbă de stat şi reintroduce alfabetului latin. Cu toate acestea, Constituția Republicii Moldova adoptată pe 29 iulie 1994 la art. 13 alin. (1) consacră limba moldovenească ca fiind limbă de stat. În această ordine de idei, soluția juridică acestei opoziții constă în faptul că Textul Declarației de Independență prevalează asupra Constituției. Un principiu fundamental al statului de drept este ierarhia actelor juridice, iar ce poate fi mai presus decât actul fondator al Republicii Moldova ca stat ? Declarația precede cronologic Constituția și are o forță juridică ierarhic superioară acesteia, iar în caz de neconcordanță – prevalează Declarația. Anume în baza Declaraţiei de Independenţă la 31 ianuarie devenim membri ai OSCE, iar pe 2 martie 1992 dobândim calitate de membru cu drepturi depline în ONU. În acest răstimp nu am avut Constituție, dar am fost recunoscuți la nivel internațional ca stat suveran și independent. În concluzie, Constituţia este un act ce derivă din Declaraţia de Independenţă și este secundară în raport cu aceasta. Această teză juridică este confirmată și de către Curtea Constituțională, care a pronunțat în 2013 hotărârea privind interpretarea articolului 13 alin. (1) din Constituţie în coraport cu Preambulul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, ajungînd la concluzia conform căreia: „în cazul existenţei unor divergenţe între textul Declaraţiei de Independenţă şi textul Constituţiei, textul constituţional primar al Declaraţiei de Independenţă prevalează”.

       2. Argumentul de drept comparat:

Elaborată în 1787 şi ratificată în 1788, Constituţia Statelor Unite ale Americii nu menţionează direct instituţia sclaviei, dar face referiri și o reglementează indirect: se pun bazele dezbaterii cu privire la numărarea sclavilor și stabilirea taxelor, statuează returnarea sclavilor refugiați în alt stat, recuperarea sclavilor fugari, chiar și dreptul de proprietate asupra unui presupus sclav fugar trebuia probat în instanţă etc. Cu toate acestea, precedând Constituția, în conținutul Declaraţiei  de  Independenţă a Statelor Unite ale Americii din 1776, care a marcat naşterea SUA, se afirmă faptul că toţi oamenii s-au născut egali, însă practica sclaviei rămâne în continuare legală în toate cele 13 foste colonii ale Coroanei Britanice. Cu toate că această divergență a existat timp de aproape un secol, într-un final sclavia a fost abolită și prin nenumărate trimiteri la textul Declarației de Independență a SUA. Într-o situația de conflict între Constituție și Declarație, cea din urmă prevalează ierarhic, fiind actul prin care statul se naște. Textul Declarației, redactat de Thomas Jefferson are la bază principii iluministe, afirmînd: „Susținem că este de la sine înțeles că toți oamenii sunt egali, că au fost înzestrați de la Creator cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se număra Viața, Libertatea și căutarea Fericirii”. Liderul republican Abraham Lincoln în Discursul de la Gettysburg, unul dintre cele mai des citate discursuri din istoria Statelor Unite, a invocat principiile egalității între oameni expuse în Declarația de Independență a Statelor Unite și a redefinit războiul civil ca o luptă nu doar pentru păstrarea Uniunii, ci ca „o nouă naștere a libertății”. În această ordine de idei, argumentul juridic susținut anterior nu s-a născut nici pe departe în Republica Moldova, ci este un principiu statuat în democrațiile occidentale.

       3. Argumentul istoric:

Fiul primului domnitor al Moldovei Bogdan I, la sfârșitul sec. XIV era recunoscut de către Sfântul Scaun „Duce al Moldovei”, iar printr-o scrisoare oficială se nota că Moldova este parte a națiunii vlahe: „dux Moldavie partium seu nationis Wlachie”. Cronicarul polonez Jan Długosz scria în 1476 că moldovenii și valahii „au aceleași limbă și obiceiuri”. Vasile Lupu, domn al Moldovei scria: „Dăruim şi noi acest dar limbii româneşti, carte pre limba românească”. Miron Costin, în lucrarea sa „De neamul moldovenilor”, afirmă că, „deși oamenii din Moldova se autodenumesc „moldoveni”, ei își numesc limba „românească”, nu „moldovenească”. Anton Verancsics, umanist cu studii la Viena şi Cracovia, în lucrarea intitulată „Descrierea Transilvaniei”, Moldovei şi Ţării Româneşti face o prezentare a celor trei ţări-surori vorbind despre numele românilor, limba şi unitatea lor. Chiar și marele cărturar Dimitrie Cantemir la începutul sec. XVIII afirmă în „Descriptio Moldaviae” că moldovenii vorbesc aceeași limbă cu valahii și transilvănenii. Odată cu anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus,  începînd cu 1812 s-a încercat procesul de rusificare a Basarabiei, care a durat un secol. Printr-o mulțime de ingerințe la nivel politic și social: impunerea unei singure limbi oficiale – limba rusă, introducerea artificială a rusismelor, interzicerea de a folosi limba română în administrațiile publice,  tipărirea cărților, publicarea actelor și textelor de lege doar în limba rusă etc. Asimilarea forțată a ajuns pînă la interzicerea prin lege la studierea limbii române, iar orice folosire publică a limbii române a fost înlocuită cu limba rusă. Pe acest tărâm s-a născut și a crescut un conflict lingvistic. Ştefan Margellă, gramatician şi filolog basarabean, în lucrarea sa „Российско-румынская грамматика”, editată în 1827 la Sankt-Petersburg, afirma direct în prima gramatică românească editată în Rusia de către guvernul rus, că moldovenii basarabeni sunt români şi limba vorbită de ei este româna. Odată cu redeșteptarea conștiinței naționale, pe fundalul ascensiunilor interne din Imperiul Rus, care au condus către Revoluția din 1917, zemstvele basarabene au cerut reintroducerea limbii române. Limbă “moldovenească” a fost o invenție a acelor timpuri, după cum scria Kl. Heitmann în 1965,  afirmație valabilă pentru ce s-a întâmplat și la sfîrșitul sec. XIX – începutul sec. XX: „Teoria a două limbi — română și moldovenească — a servit atît la Moscova, cît și la Chișinău, pentru combaterea veleităților naționaliste ale Republicii Moldova, fiind în fapt o acțiune împotriva naționalismului românesc.” A doua ocupație rusească, anume cea comunistă, de asemenea a încercat să construiască artificial o asemenea limbă, corespunzătoare identităţii etnice şi tradiţiilor poporului „moldovenesc”, dar în acelaşi timp deosebită de limba română, şi deci necorespunzătoare aceleiaşi identităţi etnice. Științific vorbind, din punct de vedere lingvistic, graiul basarabean nu s-a despărţit niciodată de limba vorbită în dreapta Prutului, iar linia Prutului nu reprezintă o frontieră lingvistică. Eugeniu Coşeriu, unul dintre cei mai mari lingvişti ai secolului XX, conchide: „…A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică, din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie;  din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural.” În concluzie, întreprinderea sovietică „moldovenistă” a fost una utopică, fiindcă își propunea o absurditate, prin impunere forțată, rusificare și asimilare de a naște sau crea o limbă inexistentă.

       4. Argumentul etnico-cultural:

Limba română este un spaţiu al identităţii culturale a unui întreg popor, chiar dacă, pînă la urmă acest acest popor în această epocă este divizat în două state suverane și independente. Prin unitatea limbii, istorie, tradiții, datini, obiceiuri și religie poate fi definită ontologic o anumtă identitate etnică, iar limba română este tezaurul moștenit al culturii românești în ansamblul ei de pretutindeni, de care se bucură și o vorbesc pe ambele maluri ale Prutului. În ceea ce ține de aspectul oral al limbii vorbite, nu putem nega faptul că în funcție de principiul geografic există un șir de graiuri vorbite. În ansamblu, limba română se transpune cu diferențe minore de pronunție și vocabular, dar inteligibile între ele. În acest context fonetic putem vorbi despre existența anumitor graiuri: ardelenesc, bănățean, oltenesc, moldovenesc, muntenesc, maramureșean etc., caracteristice anumitor regiuni geografice. Variațiunea regională a limbii vorbite este neînsemnată. Termenii, precum: moldovean, moldovenesc, oltean, ardelean, muntean etc. au același rang semantic, pe când “român, românesc” e termen general pentru toată limba română istorică. Cu toate acestea, admițând totalitatea graiurilor populare existente, științific există o singură limbă „cultă” – supradialectală și culturală – Limba Română. Indiferent de subdialectul sau graiul abordat, regionalisemele inerent caracteristice acestor dialecte, fonetica, stilistica, construcțiile expunerii verbale etc., scheletul limbii culturale – Alfabetul limbii române – conține 31 de litere, dicționarul este român, iar gramatica și regulile gramaticale sunt unitare. În concluzie, lingviștii susțin unitatea morfologică și alfabetică, ce  denotă faptul că limba română întruchipează în sine și absoarbe, ad intra, totalitatea dialectelor, graiurilor și subdialectelor vorbite în spațiul carpato-danubiano-pontic. Cel mai mare poet al neamului românesc, M. Eminescu, tranșant a concluzionat originea noastră ento-culturală prin celebra sa frază: „Suntem români şi punctum”.

Casarea teoriei celor două limbi diferite:

  • În ultima perioadă circulă o „axiomă” în mediul online, cică este firesc, pronind de la denumirea statului, că în Republica Moldova s-ar vorbi aşa-zisa „limbă moldovenească”. Argumentarea pseudo-științifică a denumirii duble este că se vorbeşte în două state diferite, de unde se naște concluzia precum că ar fi și o limbă diferită. Logica primitivă a acestor indivizi este următoarea: Republica Moldova – limba moldovenească, România – limba română. Dar nu este un argument nici pe departe valabil, cu atât mai mult întemeiat, și vă explic de ce printr-o simplă analogie. Limba germană nu se numeşte „austriacă” în Austria şi cea engleză nu se numeşte „australiană” în Australia, iar în Statele Unite ale Americii nu se vorbește „americana”. Absurdităţile şi aberaţiile sovieto-moldoveniste au ajuns departe şi au pătruns foarte adânc, cu tentative contemporane de intoxicare a opiniei publice.
  •  Un alt argument manipulatoriu des întâlnit este acela conform căruia aşa-zisa „limbă moldovenească” ar fi mai veche ca româna, iar unii pe bune afirmă că „limba moldovenească este mama limbii româneşti”. În acest sens se invocă careva documente istorice care susțin cele spuse de ei, în sensul în care prima atestare documentară ca denominație a limbii moldovenești ar fi în secolul al XIV-lea, pe când limba română apare ca denumire abia în secolul al XIX-lea. Indiferent cât de neştiinţific ar fi acest raţionament, el trebuie combătut ca atare. În primul rând, există o limbă istoric şi mai bătrână – limba valahă, iar toate documentele îi numesc pe locuitorii dintre Carpaţi şi Nistru în secolele X-XIV drept vlahi, volohi, vlohi. În al doilea rând, după convingerea intimă chiar și a lui Ștefan cel Mare, el conferă denominație limbii vorbite de „valahă”. Chiar și tratatul încheiat între Ştefan cel Mare şi regele Poloniei în anul 1485 „ex valahico in latinum versa est”, adică „tradus din valahă în latină”, având propria conștiiță că aparţine poporului valahilor situat în Moldova, iar împreună cu Muntenia şi Transilvania vorbesc una şi aceeaşi limbă. În al treilea rând, „moldovenizatorii” pretind că au dovezi documentare, în același timp neavând curaj  să explice de ce în sute de cărţi și mii de documente Moldovei i se spunea Valahia Mică.

Într-un final, nu mi-am pus ca scop să divizez societatea pe acest palier, dar consider că este foarte important ca noi, cei din Republica Moldova să ne autodeterminăm și să punem la punct adevărurile istorice. Importanța acestui subiect nu trebuie marginalizată în jocuri politice sau conspirații mediatice ce denaturează realitatea. Limba Română reprezintă fundamentul identității și unității naționale, referință importantă pentru consolidarea societății și dezvoltarea Republicii Moldova ca stat suveran, unitar și independent.

P.S  Limba Română e Stăpână !

 

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *